Revizionismul ca Strategie Electorală: Glorificarea Regimului Ceaușescu și Derapajele Memoriei Democratice în România Anului 2025.

Abstract:

În contextul confruntării ideologice tot mai pronunțate din perioada premergătoare turului doi al alegerilor prezidențiale din România 2025, declarațiile vicepreședintelui AUR, Marius Lulea, privind caracterul „suveranist” al regimului Ceaușescu provoacă nu doar indignare civică, ci și o criză a cadrului normativ de protecție a memoriei democratice.

Textul de față oferă o analiză politică și discursivă a acestui eveniment prin prisma teoriilor memoriei colective, a populismului revizionist și a reconstrucției identitare în spațiul postcomunist, oferind totodată scenarii posibile pentru viitorul democratic al României.

Discursul public din România anului 2025 se confruntă cu o recrudescență a narativelor de tip nostalgic, în care regimul comunist este revalorizat simbolic prin prisma unor așa-zise realizări infrastructurale sau geopolitice.

Declarațiile lui Marius Lulea în emisiunea de pe Antena 3, prin care acesta elogiază poziția „suverană” a lui Ceaușescu din 1968 și infrastructura lăsată moștenire de regim, constituie un caz de revizionism ideologic care încalcă prevederile OUG 31/2002 privind interzicerea promovării regimurilor totalitare.

Această tendință de reabilitare simbolică a dictaturii trebuie înțeleasă în contextul mai larg al ceea ce Jan-Werner Müller (2016) definește ca fiind „populismul memoriei”, un proces prin care liderii politici selectează fragmente ale trecutului pentru a construi o identitate națională alternativă, legitimând astfel discursuri anti-democratice.

La peste trei decenii de la prăbușirea regimului comunist, spectrul lui Nicolae Ceaușescu revine recurent în discursul public românesc.

Recenta afirmație a lui Marius Lulea, vicepreședintele partidului AUR, potrivit căreia "Nicolae Ceaușescu a fost ultimul mare bărbat de stat al României", indică nu doar o tentativă de reabilitare a dictaturii, ci mai ales o vulnerabilitate structurală a memoriei colective și o amenințare ideologică la adresa valorilor democratice.

Acest eseu examinează contextul politic, istoric și ideologic al unei asemenea declarații, propunând o analiză critică a modului în care glorificarea trecutului totalitar poate funcționa ca instrument de mobilizare populistă și delegitimare a ordinii democratice.

Analiza declarației lui Marius Lulea, din perspectiva Discourse-Historical Approach (Reisigl & Wodak, 2009), relevă următoarele strategii dominante:

• Strategia resemantizării pozitive: Dictatura este asociată cu termeni precum suveranitate, demnitate, curaj, inducând un cadru semiotic pozitiv asupra regimului Ceaușescu.

• Strategia discreditării democratice: Interlocutorii sunt acuzați că „au distrus tot ce s-a construit bine în timpul regimului comunist”, marcând un antagonism între vechiul regim și actualul sistem democratic, perceput ca disfuncțional.

• Mitologizarea trecutului: Prin referirea la „milioane de apartamente” și „sute de hidrocentrale”, se produce o selective memory framing (Assmann, 2011), în care crimele regimului sunt eludate, iar construcțiile materiale devin simboluri de legitimare.

Aceste elemente confirmă utilizarea discursului ca instrument de mobilizare identitară, într-un registru care îmbină populismul suveranist cu revizionismul istoric.

Afirmațiile precum cele ale lui Marius Lulea nu reprezintă simple opinii personale, ci fac parte dintr-o strategie retorică de resemantizare a trecutului.

Glorificarea lui Ceaușescu este inserată într-o narațiune mai amplă, în care statul român contemporan este descris ca slab, corupt și subordonat intereselor externe, iar perioada comunistă este reimaginată ca una de autonomie națională, ordine și demnitate.

Această resemantizare are o funcție ideologică clară: ea creează o opoziție binară între trecutul idealizat și prezentul demonizat, favorabilă unei retorici suveraniste și anti-sistem. Astfel, Ceaușescu devine un simbol al "țearhiei bărbătești" și al "independenței naționale" pierdute, folosit pentru a delegitima democrația postcomunistă și a justifica nevoia unui "lider puternic".

Ordonanța de Urgență 31/2002 stipulează în mod clar că „promovarea în public a cultului persoanelor vinovate de crime împotriva umanității” constituie infracțiune.

Întrucât Nicolae Ceaușescu a fost condamnat post-mortem pentru genocid și regimul său declarat ilegitim, declarațiile lui Marius Lulea nu pot fi interpretate ca simple opinii politice, ci intră în categoria discursului de reabilitare a unui regim criminal.

Această situație reactivează o tensiune semnificativă în politologie: aceea dintre libertatea de exprimare ca drept fundamental (Habermas, 1996) și necesitatea cadrului normativ al unei „memorie democratice” (Tzvetan Todorov, 2003), fără de care democrațiile post-totalitare pot aluneca în forme simbolice de neofascism sau neocomunism.

Glorificarea lui Ceaușescu este posibilă într-un context de memorie colectivă discontinuă, fragmentară și adesea manipulată.

Numeroase sondaje realizate între 2006 și 2024 indică un nivel crescut de nostalgie față de regimul comunist, mai ales în rândul generațiilor care au trăit perioada târzie a anilor '80.

Această nostalgie este încurajată de mai mulți factori:

• Lipsa unei educații sistematice despre crimele regimului comunist;

• Crizele economice recurente din perioada post-1989;

• Percepția că tranziția a fost capturată de o elită coruptă;

• Retorica populistă ce reconfigurează trecutul în termeni de suveranitate pierdută.

Această nostalgie fabricată nu este doar un efect pasiv al uitării, ci rezultatul unui proces activ de reconstrucție simbolică, în care media, politicieni și grupuri de interese contribuie la relegitimarea trecutului autoritar.

Acest episod se încadrează într-o linie teoretică ce include lucrările următoare:

• Aleida Assmann (2011) – Cultural Memory and Western Civilization: arată cum trecutul este manipulabil și cum traumele colective sunt deseori estompate prin narative selective.

• Jan-Werner Müller (2016) – What Is Populism?: susține că populismul nu este doar o formă de politică anti-elitistă, ci și o strategie de monopolizare a memoriei naționale.

• Pierre Nora (1989) – Les Lieux de Mémoire: identifică lupta pentru memorie ca una esențială în procesul de formare a identității naționale în contexte post-traumatice.

• Michael Billig (1995) – Banal Nationalism: analizează felul în care naționalismul poate fi întreținut prin gesturi aparent minore și cotidiene, inclusiv evocări pozitive ale trecutului dictatorial.

  Un argument frecvent adus în apărarea unor astfel de declarații este apelul la libertatea de exprimare.

  Într-o democrație pluralistă, desigur, opiniile divergente sunt permise. În același timp, este esențial să facem distincția între dreptul de a avea opinii și responsabilitatea morală și civică a actorilor politici.

  Când un lider politic reabilitează public imaginea unui dictator responsabil de crime împotriva umanității, el nu exprimă doar o opinie personală, ci reconfigurează registrul simbolic al democrației.

  Tolerarea acestor discursuri înseamnă acceptarea unui cadru moral relativist, în care victimele dictaturii sunt uitate, iar torționarii devin modele de conducere.

• Partidul AUR împreună cu alte formațiuni suveraniste din Europa de Est reușește să construiască o identitate politică bazată pe resentiment și reactivitate.

  Trecutul devine, în acest sens, o armă simbolică, utilizată pentru a denigra prezentul și a proiecta un viitor autoritar.

  Glorificarea liderilor totalitari face parte din acest arsenal: nu este vorba doar de Ceaușescu, ci de o tendință regională de reabilitare a liderilor "puternici", de la Horthy în Ungaria până la Tiso în Slovacia.

  Acest fenomen indică nu doar o criză de memorie, ci o criză de legitimitate democratică, în care trecutul este reactivat ca soluție imaginară la impasul prezentului.

  Memoria colectivă nu este un dat, ci un câmp de luptă ideologică.

  Fiecare regim politic produce o anumită formă de "memorie oficială", dar în regimurile democratice aceasta este de obicei negociată, plurală și contestabilă.

  În cazul României, după 1989, nu a existat un consens simbolic clar asupra naturii regimului comunist, iar procesul de decomunizare a fost fragmentar și adesea oportunist.

  Această ambiguitate a permis infiltrarea treptată a discursurilor nostalgice în spațiul public, dar mai ales între tinerii care nu au trăit direct dictatura.

  În lipsa unei educații istorice riguroase și a unor politici ale memoriei coerente, tinerii devin vulnerabili la mesaje simple, emoționale și falsificatoare.

• Afirmațiile publice care reabilitează lideri totalitari pot fi în conflict direct cu OUG 31/2002, care interzice cultul persoanelor vinovate de crime împotriva umanității și promovarea ideologiilor totalitare.

  Nicolae Ceaușescu a fost responsabil de multiple crime documentate, inclusiv represiuni sêngeroase, abuzuri sistemice, interzicerea libertăților fundamentale.

  Prin urmare, declarațiile care glorifică figura sa nu pot fi considerate pur simbolice sau inocente.

  Ele ridică probleme de compatibilitate cu statul de drept, mai ales când sunt formulate de lideri politici cu aspirații guvernamentale.

• Un alt aspect esențial în prevenirea reabilitării dictaturilor îl reprezintă rolul educației îne consolidarea unei culturi democratice a memoriei.

  Experiența Germaniei este instructivă: prin programele de Vergangenheitsbewältigung (confruntarea cu trecutul), Germania a integrat temeinic în curriculă, media și spațiul public o narațiune antitotalitară.

  În contrast, România nu a reușit să producă un efort susținut și sistemic de asumare a trecutului comunist.

  Deși au existat inițiative precum Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste (2006), ele nu au fost însotite de reforme curriculare de profunzime, manuale de istorie coerente sau campanii publice susținute.

  Este esențial să înțelegem că memoria democratică nu este un dat, ci un proces continuu de construcție instituțională, educațională și culturală.

  În lipsa sa, spațiul public este vulnerabil la invazia unor interpretări alternative, distorsionate sau manipulative ale trecutului.

• Un factor agravant în cazul resemantizării dictaturilor în era digitală îl constituie platformele de social media și logica lor algoritmică.

  Declarațiile lui Marius Lulea, precum și alte forme de discurs populist, circulă cu rapiditate, obținând vizibilitate disproporționată față de mesajele moderate sau nuanțate.

  Această ecologie digitală a memoriei produce ceea ce cercetătorii numesc "amplificare memetică": mesaje precum "pe vremea lui Ceaușescu era mai bine" sunt transformate în meme virale, deconectate de realitatea istorică, dar eficace electoral.

• Discursul lui Lulea trebuie interpretat și în contextul mai larg al unei ideologii suveraniste de substituție, care nu doar instrumentalizează trecutul comunist, ci construiește un nucleu alternativ de legitimitate politică.

  În lipsa unei ideologii coerente, partidele populiste recurg la resimbolizarea trecutului ca mod de compensare pentru vidul doctrinar.

  Astfel, Ceaușescu devine nu doar un lider glorificat, ci un arhetip al "naționalismului funcțional", în opoziție cu "internaționalismul trădător" atribuit elitelor post-1989. Această revalorizare este periculoasă pentru că nu doar relativizează dictatura, ci o propune ca model de guvernare pentru viitor, în condițiile crizelor multiple (economică, identitară, geopolitică).

•  Scenarii posibile pentru România

  Scenariul 1: Radicalizarea populismului electoral

  Dacă astfel de declarații rămân nesancționate, discursul populist va continua să încorporeze elemente de revizionism, iar nostalgia după regimul comunist va deveni un element-cheie al identității AUR.

  Acest scenariu duce la o polarizare acută și o criză de legitimitate a instituțiilor democratice.

  Scenariul 2: Consolidarea cadrului legal al memoriei democratice

  Dacă Parchetul acționează ferm și IICCMER colaborează instituțional cu societatea civilă și sistemul de educație, România poate evolua spre un model matur de democrație memorială, în care glorificarea dictaturii este sancționată, iar educația istorică este consolidată.

  Scenariul 3: Apatia instituțională și normalizarea discursului extremist

  În absența unui răspuns ferm din partea autorităților, discursurile de tip Lulea sau Șoșoacă pot deveni mainstream, ceea ce duce la o banalizare a trecutului dictatorial și la o ruptură tot mai mare între generațiile post-comuniste și valorile democratice.

  6. Concluzie: Suveranismul dictatorial nu este democrație

  Într-un moment în care România se află la o răscruce electorală, glorificarea regimului Ceaușescu de către lideri politici nu este doar un simptom al ignoranței istorice, ci o amenințare directă la adresa ordinii constituționale.

  Așa cum afirma Claude Lefort (1986), „democrația este spațiul gol al puterii, în care nicio instanță nu este sacră” – iar invocarea autoritarismului trecut ca soluție pentru prezent este exact opusul acestei viziuni.

  Apărarea memoriei democratice nu este un moft academic, ci o necesitate istorică într-o epocă în care fragilitatea instituțiilor este exploatată electoral prin mituri și fantome ideologice.

  
  

  

  Amazon Author